ILUS

Pute fraţilor a vacanţăşi am o grămadă de planuri şi mai mult ca niciodată o aştept, o aştept pe ea, iubirea mea, foaia de desen. O vacanţă din liceu de care pot profita cu adevărat. Ani de liceu, ce frumos sună! Nimeni nu-şi poate imagina în schimb cât de repede au trecut. Eu mă declar nemulţumită de ce am realizat, pentru că-mi cunosc puterile, dar... ce să mai, recunosc, îmi place să lenevesc! Şi ce-mi mai place... dar parcă mai mult ca niciodată nu am fost atât de motivată să fac un lucru....sa-mi duc visul la bun sfârşit, dar toate astea...cu gândul la tine. ILU,S

zi...

5...4...3...2...1...şi!...improvizaţia începe. Am uitat, am uitat cum e să fiu luată în braţe şi purtată până aproape de norii pufoşi cu gust de savarină. Aş fi vrut, aş fi vrut sa uităm noţiunea timpului în zbor spre norul savarinei absolute. Mă simt în sfârşit împlinită, dar .... cum mereu există un "dar"... îi simt încă prezenţa ei, în versuri şi priviri chinuit aruncate spre EL prin fumul gros şi cenuşă emanate de vulcanul suferinţei mele. Eu am încă o enigmă de când L-am cunoscut. Gândim la fel. Ok. Acum probabil vă gândiţi că sunt nebună sau că exagerez...sau mai ştiu eu ce etnobotanice credeţi că am luat, dar nu am dece să vă mint..cum spuneam pentru mine este şi va rămâne un fenomen de neelucidat, dar... totodată mă şi sperie. Se pare că totul revine la normal şi asta îmi dă aripi de plumb. [ 2 pumni ridicaţi ]

savarină

...ei bine, după câteva postări în care sentimentele mele nutreau numai supărare, cred că e cazul unei povestiri cu final fericit. Bucuraţi-vă, nu veţi mai citi postări pline de durere pentru ceva timp. Sunt prea fericită să vă povestesc cum ora de chimie s-a transformat într-una de demagogie. Ne-am împăcat...

smiley...

Ziua părea a înceape prost, cu o promisiune care îmi dădea speranţa că nu va fi dusă la bun sfârşit, dar cu o oarecare întârziere, inevitabilul s-a produs. Îl vedeam cum se apropie, îi măsuram fiecare pas, îi auzeam inima batând din ce în ce mai tare...dar stai! Apăs butonul de "stop" şi recunosc în mersul lui încet şi oarecum timid, dorinţa de a mă strange în braţe, las capul în jos şi apăs butonul "play" cu speranţa în suflet că poate cine ştie...va amâna momentul, dar nu! Mă trezesc ca dintr-un vis şi-l am în faţă. Nu schiţează nici un gest, sec, îmi cere obiectul pentru care se afla acolo, i-l dau şi plec. Instinctul lui de a mă ciufuli imediat după acestea, mă trimite cu gândul la un singur sentiment: acela de regret. Din locul în care mă instalasem, eu şi încă o colegă, îl puteam urmări perfect, asta până când atenţia mi s-a îndreptat asupra ei, M, care mergea spre acelaşi loc unde se afla şi el, dar ceea ce mă aşteptam nu s-a întâmplat, iar golul din stomac s-a mai micşorat. Starea de feerie nu a durat mult; îl am iar în faţa ochilor şi simt că nu pot respira acelaşi aer ca şi el. Într-un final îmi iau catrafusele şi plec fără a spune o vorba. În ciuda a celor întâmplate în cusul zilei de azi...finalul ei pare a fi ceva mai fericit pentru mine. Am lămurit cu el câteva lucruri, fapt care m-a introdus instantaneu într-o imensă sferă a bunei-dispoziţii. Zâmbesc.

cum?...

...niciodată nu mi-am putut imagina că sunt în stare să reacţionez într-un mod atât de urât...Mă simţeam ca şi cum [ vă aşteptaţi probabil să zic "aş fi renăscut"?...ei bine nu e tipul acela de poveste ] mă prăbuşesc, aveam nevoie de ceva de care să mă sprijin, iar cel mai apropiat lucru era spătarul scaunului, cred că am făcut cea mai bună alegere de până acum..pentru că în secunda următoare mi s-au înmuiat picioarele vazând că EL se apropie. Nu am putut să-i spun nici măcar "bună", gura îmi era încleştată de parcă aveam ceva sacru care ar fi putu ieşi pe acolo. Un gol în stomac îmi înceţoşă privirea, iar toţi în jurul meu se aşteptau la o reacţie, le-am demonstrat că pot... că pot să-i ţin piept, şi am ieşit pe picioarele mele din clasă. Toate astea le datorez cuvintelor spuse de el cu o seară în urmă care m-au derutat mai mult ca oricând: "ek het jou liefe", am rămas stupefiată, aş fi vrut să răspund: "namumutan ta ka", dar ce rost avea? Nu ştiu ce e în capul meu, mereu am vrut să cred că sunt puternică, chiar şi acum, îmi demonstrez contrariul, mi-aş dori ca totul să fie aşa cum trebuie sa fie, cu inima la locul ei, nu urcată în gât, şi daca tot e aici sus...măcar să mă ajute să vorbească ea în locul meu..pentru că îmi e din ce în ce mai greu : )...

Fericire...

...sunt multe momente de fericire în viaţa omului. Aş putea asemăna fericirea cu nişte balonaşe de săpun, fiecare balon fiind un moment de fericire. Unele sunt mai mari, aletele mai mici, unele mai durabile, altele mai firave care se sparg înainte să-şi fi luat zborul. Viaţa noastră este plină de astfel de balonaşe. Nu trebuie decât să le păstrăm cu grijă, în cufărul tainic al subconştientului şi să ne gândim că şi după o mare durere, vine o mare bucurie. Există un permanent echilibru între cele două. Iubirea, floare rară poate fi de asemenea asemănată cu strarea de feerie si extaz, care nu totdeauna se termină cu bine, însă cum putem gasi fericirea intr-o lume în care realizarea propiilor dorinţe depind de ceea ce doresc şi fac semenii noştri? : ) Ultimile întâmplări m-au condus către o singură concluzie niciodată sa nu ma las inceţoşată de cuvinte spuse in vânt pentru că, spre nemulţumirea mea, au lăsat şanţuri adânci în subconştient, iar rana din suflet, va rămâne deschisă pentru mult timp, rămân totuşi la stadiul speranţă.[ Dacă se hotărăşte să facă un pas...o săptămână îi va fi de ajuns să-mi demonstreze ce are de zis, după o saptămână, sigur voi migra cu gândul spre alte meleaguri. ]...